duminică, 29 ianuarie 2012

Troienele ard din cer





icoanele miros a ceară,
lumânările ard fitile de plumb
înfipte în colive și colaci însângerați,
mă dor palmele când încep să mă rog
la aceleași figuri de îngeri
sau la aceleași poze neschimbate
din calendarul trecutului.

sufletele se înalță tari
spre turla bisericii în formă de cruce ruptă,
am ascuns mereu în mine
porți spre alte lumi utopice,
mă visam răstignit în pântecul mamei,
astăzi de mine,
sau de ideile purtate în ochi
s-a ales doar colbul arămiu
al apusului de iarnă.

cândva,
credeam că sunetele de trâmbiță
se nasc din coame de lei,
visam la străvechi legende
cu magi întorși în deșertul înzăpezit
și mușcam cu durere
din merele coapte
ale toamnei,
mâine nu mai știu să gândesc,
voi prinde între degete
aripi de libelulă stacojie
arsă în vântul lumânării.

privesc tăcut
cum oamenii se închină
precum într-un ritual bazat pe priviri,
din urechile mele ies șoapte
și imagini drăcești,
cad în genunchi
și sărut mâna preotului
apărută din neantul cablurilor rupte
în troiene gigantice,
lacrimi înghețate,
pene căzute de îngeri morți.

din mine
nu a mai rămas nimic
decât ideea de a fi eu,
merg privind trecutul
cu alți ochi,
împrumutați de la Homer.

Un comentariu:

  1. "lumanarile ard fitile de plumb" :X sper sa nu te superi daca pun la status. :d

    RăspundețiȘtergere