sâmbătă, 22 decembrie 2012

tricotând un fulg de zăpadă



 
 
 
 te rog fă-mi un labirint
 ca să ne rătăcim unul de altul
 să lăsăm ninsoarea să culeagă fiecare frunză
 să muște gerul din noi ca din două mere necoapte
 o să alergăm iubito
 tu te vei împiedica de fularul lung și gros
 tricotat de bunica lângă sobă
 eu o să țip o să râd o să plâng
 or să-mi înghețe lacrimile în formă de turturele
 apoi
 o să le dau drumul în zăpadă
 și ele vor ciuguli fiecare umbră a parfumului tău
 
 la fiecare răscruce promit că o să las un semn
 o bucată de deget o lupă colorată în verde
 un felinar roșu un tricou larg
 tu cauți mă cauți ne cauți
 ninge prea plăcut ca să stăm împreună
 e-aproape un an de secunde în care nu ne-am văzut
 la capătul drumului este doar vântul
 și un copac legat de mine
 
 deci
 te rog
 fă-mi un labirint în care să ne pierdem credințele
 îndoielile mănușile șosetele
 visele paltoanele ceasurile
 timpul trebuie să stea închis cât noi alergăm prin ninsoare
 o să mă găsești
 mereu același și mereu schimbat
 

miercuri, 12 decembrie 2012

ai uitat să-mi desenezi un ochi





 m-am prelins pe sub pielea ta ca un smiley face murdar
 cu ultimele contururi de ochi
 s-au legat de mine toate venele
 sângele ți s-a amestecat cu cerneala mea
 văd totul în culori chiar dacă în iarnă
 se observă doar alb și negru
 mă întreb câteodată cum ar fi dacă m-aș mula pe undeva
 prin dreptul inimii
 dar știu că nu am dreptul
 nici forță  și nici credință într-un dumnezeu cules din gânduri

 ți-am spus într-o zi că mă numesc noe
 am făcut o arcă din degetele calde
 să aduci o pereche de fluturi am șoptit în vânt
 fluturoiul s-a așezat în stomacul tău
 a început să ți se cațere pe plămâni pe inimă pe ochi
 a scos afară polenul larve multe
 aripi în formă de suflet abur și cârduri întregi de sângerări
 tu ai rămas cu degetele în formă de arcă
 eu am rămas cu numele de noe
 dar fără credință

 m-am transformat atunci într-o scoică scuipată de mare
 eram pe jos și tu
 da tu
 m-ai cules legat asortat reparat
 simțeam briza și parfumul nisipul marea oamenii prăjiți
 alergai și mă loveam ca o inimă de pieptul tău
 asta până când funia răsucită de buze s-a rupt
 am căzut tu nu ai privit înapoi
 am plâns ca ultima perlă șlefuită din lume

 acum
 m-am prelins pe sub pielea ta ca un smiley face murdar
 ai început să zâmbești deși te durea toată epiderma
 m-ai privit în oglindă ți-ai lăsat mână să-mi mângâie ochiul
 câteodată rămânem doar noi doi
 în cameră e întuneric și afară ninge ninge ninge
 pe sub tricoul tău lălâu
 încep să respir
 permanent

vineri, 30 noiembrie 2012

inițiere


 =din atelierul Poezie in secolul XXI=
 



 lasă-mă să plec
 să mă uit spre mine și spre cer
 să-mi întind aripile sub șira spinării tale
 e atât de bine să mă joc dimineața
 cu zatul din ceașcă
 aflu noi și interesante lucruri despre tine
 cum că îți plac tricourile largi ciocolata caldă
 gutuile mușcate tatuajele
 animalele făcute din hârtie cerată
 cum că dormi și respiri prin dâra de fum
 lăsată de țigara mea pe noptieră
 îți plac stelele modelele umbrelele
 penele de îngeri catapultați în spațiu.
 
 recunosc un peisaj perfect
 aflat între coastele tale turtite
 noiembrie te acoperă cu ultima bucată de vânt
 încă dormi
 iar eu
 eu încă privesc la cana asta aproape rece
 o să iubești un cavaler născut târziu
 e-aproape zece jumate ceasul ticăie ca un nebun
 halatul lăsat la marginea patului miroase tot a tine
 îl îmbrac mă spăl pe față mă-ntorc
 îți privesc coapsele ieșite de sub pătură
 henry mancini cântă încet
 iau un pix un bilet te sărut pe frunte
 
 scumpo
 eu nu-s cavalerul tău
 dar sunt singurul om
 care îți zboară prin trup.
 
 

luni, 26 noiembrie 2012

scenetă cu arcuş şi rochie





stau doar în parc şi înghit numai fum
mestec dintr-o ţigară şi scuip tutunul
băncile au devenit mai goale aleile prea pline
a început să plouă cu frunze şi ceaţă
aştept ultima bătaie a ceasului
din autobuzul vechi coboară pantofi
picioare rochie mâini gât şi plete
undeva
un suflet tace şi se închină
eu privesc în gol

până la mine mai sunt cinci paşi
fredonez un vals lung şi vechi
două buze roşii se deschid şi aud versuri
dansăm amândoi în nebunie
toate frunzele se înfioară şi gem
o iau în braţe o iau în inimă
spre urechea mea aleargă unele cuvinte şchioape
se-mbracă în fugă şi coboară pe un arcuş
pălăria mea cade
o şterg de praf îmi aprind ultima doză de fum
am rămas cu ochii în gol
pantofii încă se aud în acelaşi ritm

se simte mai bine frigul azi
aştept un autobuz vechi
la colţul parcului stă un cântăreţ cu o flaşnetă
din zecile de frunze
multe mi s-au lipit de tălpi
nu pleca
o
nu pleca

ea
o să vină cât mai curând

joi, 22 noiembrie 2012

o zi, trei toamne


=proverb chinezesc=
 
 
 
 hai să trăim boem îmi ziceai tu în serile toamnei
 să fumăm întinși pe balcon
 înveliți doar cu cerul
 picioarele ne amorțeau erau scoase pe geam
 legam o țigară de alta un fum de altul
 degetele se împerecheau în melodiile lui jimi hendrix
 râdeai adormeai pe pieptul meu
 timpul se mișca greu
 ca o locomotivă cu aburi
 pe un perete se proiectau imagini de epocă
 doamne în rochii lungi domni cu pălării și costume
 îți sărutam tatuajul ceafa sânii plămânii inima
 mă trăgeai de păr și oftai
 
 acum s-a lăsat întunericul
 e mai frig mai pustiu mai sec
 peretele din fața oglinzii e plin cu poze
 te pot vedea din orice unghi
 nu
 tu nu știi suferința singurătății
 prin fiecare apus o parte din mine moare și putrezește
 miroase în camera asta
 a rânced a vechi și a trecut
 îmi las ceasul neîntors
 florile din glastra albastră s-au răsucit
 cad petalele și frunzele
 scrisorile sunt vraiște în sertarul murdărit de ruj
 și totul totul totul
 îmi aduce aminte de boemele noastre seri
 
 îmi spuneai cândva să închidem ochii
 să ne prefacem că luna nu apare seara
 că anii trec în favoarea noastră
 și toamnele devin iarăși primăveri perfecte
 acum
 acum îmi spun singur să aștept iarna
 undeva la mijloc pare mai bine
 sau poate că totul ar avea o urmă de bine
 dacă aș auzi mereu melodiile din alte epoci
 netrăite.

vineri, 16 noiembrie 2012

războinica după copil




 mamă
 tata de ce a plecat fără palton
 uite
 încă miroase orizontul a el
 gulerul se mișcă și mânecile la fel
 poate că îi e frig poate că plânge
 mamă
 tu nu trebuie să plângi
 am auzit afară pași
 miroase a fum de țigară și a pielea tatălui
 calul nechează câinele latră ușa rămâne închisă

 mamă
 spune-mi o poveste de război
 tata are o pușcă un pistol o fotografie
 undeva
 tranșeele sunt prea mari pentru morți
 dar tata
 tata le evită sare peste ele învinge sârma durerea
 bocancii obuzele rănile
 vine acasă mâine poimâine răspoimâine
 nu e așa
 nu e așa mamă?

 mamă
 au trecut luni întregi
 și nu au mai venit scrisori lungi
 mirosind a moarte
 porți doliu ai ochii întunecați
 poate că tata s-a luat la luptă cu dumnezeu
 l-a învins și acum se întoarce cu steaguri în spate
 parcă aud vocea lui
 tu zici că e iarăși vântul
 eu sper mamă
 eu sper în viață.

luni, 12 noiembrie 2012

Scopul unei minţi pierdute (II)



=fragment=



Peste capul meu planează îngeri negri, au aripile lipicioase şi totul miroase a mucegai. Zboară peste tot aceşti îngeri, n-au feţe, n-au capete, din gâtul lor ies gândaci mâncători de carne, alerg, mă împiedic, cad, un picior e muşcat deja, văd osul alb şi sticlos, încerc să plec, găsesc o uşă, o deschid şi pic în gol, pereţii din jurul meu devin din ce în ce mai strânşi, au desene groteşti, un arhanghel sărută cele şapte păcate, o curvă devine regină, canibalii se creştinează şi vomită toată carnea oamenilor, Dumnezeu se rostogoleşte pe muntele lui Sisif şi cară vedre cu apă pentru Prometeu, Moise e înfăşurat în lanţuri, Adam şi Eva înoată în sânge. Un fluture cu joben salută viaţa, sunt transpirat şi respir destul. Mă trezesc, mi-e greaţă, ajung la baie şi dau afară ultimele sticle de alcool, din nas îmi curge sângele în şivoaie, mâna dreaptă mi-e amoţită, o venă e deja spartă în trei locuri. La dracu cu drogurile astea de nimic, deschid fereastra, e destul de frig. De data asta am avut noroc, halucinaţiile s-au terminat destul de repede.

Irina sună. Sonia sună. Doru şi Maria sună şi ei. Nu răspund, îmi pun gândurile în ordine. Aştept. Tăcerea îmi sparge timpanele, simt că timpul se dilată. Aştept. Iau fiecare idee în parte şi o izbesc de pereţii craniului. Sonia dispare. Doru şi Maria? Nu, ei sunt coloanele pe care mă ţin. Irina? Nu, nu aş vrea să dispară. Şi totuşi, atitudinea aia a fost ciudată. Când a plâns a fost ciudat. Când am ţinut-o în braţe a fost ciudat. Pentru că atunci mi-am revăzut viaţa, durerea, fericirea, toate prostiile speciale oamenilor. M-am simţit om. În ultimele luni, a fost pentru prima dată. Irina devine un capitol perfect. Privesc norii. O să plouă, o să plouă peste tot oraşul ăsta de rahat, mâine o să vedeţi oamenii cărând umbrele şi privind miraţi luciul asfaltului, geamurile curate şi câinii spălaţi. Or să vadă prin propriile lor suflete, or să râdă, or să uite. Or să revină la praf, mizerie şi banal. Or să moară fără realizări. Eu? Eu mă voi bucura, o să desfac sticle enorme de vin şi o să dansez peste crucile lor. Îmi place ploaia pentru că aduce în oameni sentimentul de resemnare. Irina sună. Răspund, o chem la mine. Îmi spune că vine, îi spun că o sărut. Tace. Înţeleg mesajul. Închid şi curăţ podeaua de sânge. Ascund seringa primită de la dealerul de peste drum. Poate nu o s-o mai găsească nimeni. Deschid geamurile, las ploaia să intre în garsonieră. Las aerul să intre în locul morţii. Şterg praful, şterg cărţile, masa, pozele. Le ascund. Le închid sub pagini întregi de cursuri despre strategii şi relaţii politice. Îmi schimb tricoul alb, pe care scrie Marlboro cu unul galben spălăcit. Blugii pătaţi de cafea, bere, vin, sânge îi arunc la coş. Am zece perechi de blugi la fel, iau una din dulap. Găsesc bani în buzunarul din spate, cobor şi cumpăr doua beri. Până ajunge tipa, beau una. E rece. O beau calm, respir des. Poate că ar trebui să renunţ la chestiile astea. Mai am câteva minute singur. Undeva, ştiu că voi renunţa la prostii. Azi nu e ziua potrivită. Privesc cutia goală pe jumătate. Zâmbesc. Ştiu că Irina o să mă ajute. Ea şi Doru şi Maria or să mă ajute. Plouă mai tare. Mă-ndrept spre balcon, am acolo un şezlong, mă aşez, termin berea. Uşa se deschide, e Irina. O privesc, mă priveşte. Bună, îi spun. Bună îmi răspunde. Râde. Eu încep să plâng.

Mă ridic. Iau cutia de bere şi o strâng, o arunc la coş. Irina mă sărută pe gât, eu tot plâng. O iau în braţe şi plâng. Mi-era dor de tine îi zic. Îmi spune că şi ei, ne sărutăm ca doi disperaţi, ascultam jazz şi blues şi soul şi r&b şi tot ce vine pe listă. Ziua devine noapte, noaptea devine zi, rămânem acolo înlănţuiţi, cearceaful s-a lipit de noi, nu ne pasă. O lumânare e aprinsă, miroase a mere şi scoţisoară, miroase a Crăciun deşi e abia noiembrie. Miroase şi Irina a gutui, facem pauze de la înlănţuirile noastre doar ca să fumeze o ţigară, ori ca să schimbăm o melodie. Nu vreau să mai pleci de lângă mine, nu, nu o să plec îmi spune. O să plece pentru câteva ore, câteva zile, pleacă acasă, eu rămân în Bucureşti. Se va întoarce odată cu prima ninsoare şi ştiu că va rămâne aici, lângă sufletul meu. Îşi ia paltonul verde, o conduc la metrou. Ne vedem, ne auzim, ne ţinem în braţe. Pleacă. Rămân pe peron, privesc ultima lumină a vagoanelor, gata, a plecat, mă întorc în casă.

Ceva s-a rupt în mine, desfac ultima bere, stau cu ochii aţintiţi în tavan, mă concentrez pe toate punctele apărute peste noapte acolo, geamul e luminat de toate străzile din spatele blocului. Bucureştiul e-o stare de ebrietate vecină cu inexistenţa. Totul se mişcă prea rapid, prea superb. Noaptea mea se transformă în dimineaţă, eu sunt nemişcat, mă gândesc la Irina. Mă îmbrac, iau o geacă de blugi pe mine, mă duc la McDonalds. Comand un cheesburger şi un shake, stau afară, sunt singur, toţi sunt înăuntru şi mă privesc ca pe un ciudat. E frig, mănânc, beau cafeaua. Pe lângă mine trec tramvaie, autobuze, oamenii intră, ies, râd, se grăbesc. Moartea oricum o să vină, pentru ce vă grăbiţi? 

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

partea a doua de nebunie



 
 
 s-au tras prin mine
 la indigo
 dungile ultimelor tușe de machiaj
 ultimul puf al parfumului de caise
 ultima poză în care mușcai dintr-un măr
 poate era mărul lui adam
 sau al meu al lumii al universului
 acum îmi scutur praful de pe umeri
 un înger mă botează ținându-mă atârnat pe balcon
 sunt zeci și zeci de luminițe apărute
 pocnind cu imagini din memorie
 la final
 cad pe podeaua zgâriată de cuțite și seringi
 și cutii de bere mâncare haine papuci
 
 să-ți zic ceva
 azi am început să fredonez iarăși melodii
 de la ultima noastră întâlnire
 s-au adunat toate animalele de noapte
 îmi devorează serile diminețile zilele
 am impresia că am rămas ultima ființă de pe pământ
 în jurul meu apar demoni cu frânghii imense
 unul dintre ei ești tu
 rânjești îți înfigi oasele în carnea mea
 prin inimă simt vene noi crescând
 am un singur sânge
 cu început de otravă.
 
 azi
 s-au copiat din mine
 toate sentimentele
 le-am salvat pe ultimele șapte foi
 câte una pentru fiecare păcat
 mă duc să beau cu ultimul arhanghel
 dumnezeu se va ocupa de timp

luni, 5 noiembrie 2012

Scopul unei minţi pierdute


=fragment=



Dimineaţa, soarele îmi bătea în ochi cu scârbă. Capul îmi era greu şi suflam greu. Mi-am sunat cel mai bun prieten, i-am zis ce-am făcut, mi-a zis să mă duc dracului şi mi-a închis. Pe parchet erau urme ale nopţii, vomă galbenă, şosete aruncate, sticla spartă în zeci de cioburi. O muscă se plimba pe televizorul stropit şi plin de praf. În baie, oglinda era ciobită în colţul din stânga. Prin ea vedeam o faţă deformată, ochi încercănaţi şi buze uscate. Am băut vreo trei căni cu apă, mi-am făcut un duş, m-am bărbierit. Prosopul era pătat, l-am aruncat, am folosit prosopul Soniei. Cred că am şi plâns după, m-am întins în pat şi am adormit iarăşi. Prima zi a trecut ca o petrecere fără petrecăreți. Ca o melodie perfectă ce se banalizează. 
 Am nevoie de un cuvânt acum. Maria stă în faţa mea şi nu zic nimic. Ridic din umeri, privesc peste capul ei, zăresc o cutie de bere, o iau şi mă întind în pat. Beau încet, mi-e frică să nu mă îmbat iarăşi. Ei doi mă ştiu, tac. Se aude din laptop doar Tracy Chapman. Numai Tracy Chapman. Ăştia doi sunt setaţi pe aceeaşi piesă zile întregi, adorm, se trezesc, mănâncă, fac sex, fumează şi beau pe aceeaşi melodie. Ultima dată când am venit la ei, casa răsuna a Beatles şi Yesterday-ul ăla hipnotic al lor. Le adusesem plăcintă de mere şi friptură cu garnitură de cartofi. Au rezistat o zi şi jumătate. Pe urmă, Maria şi-a vândut lănţişorul de aur primit la 18 ani de la părinţi, au făcut rost de mâncare şi aşa a mai trecut o săptămână peste ei.
  Doru vine lângă mine, mă întreabă dacă sunt ok. Sunt bine, doar puţin obosit. Nu mă crede, mă întreabă dacă am mai vorbit cu Sonia. Da, m-a sunat ieri după-amiază, am vorbit calm, ne-am certat, ne-am cerut scuze, iar ne-am certat. Ţipă că suntem idioţi, că nu ştim să vorbim. Îmi zice că relaţiile sunt de rahat, începe să filosofeze, să spună că trebuie să o uit, să-mi trăiesc viaţa care şi aşa e scurtă şi nasoală. Zâmbesc. Îmi iau geaca şi cutia de bere şi plec. Nu îi interesează unde, Maria deja începuse să îşi dea tricoul jos. Pentru ei, eu nu sunt decât un dealer de mâncare. O legătură cu lumea de afară, cu zgomotul, cu aglomeraţia, cu tot. Sunt necesar în limita în care nu îi forţez să iasă, să plece, să respire. Doru încuie uşa, îi aud cum râd, Tracy Chapman se aude iarăşi acompaniată de gemete. Zâmbesc, cobor, aştept metroul.
Garniturile astea vechi miros numai a alcool ieftin, sunt pline de graffiti-uri ciudate, alambicate, în culori stridente, hipiote. Pe scaunele roşii sunt mâzgălite numere de telefon si desene obscene, picioare desfăcute, versuri din alte lumi. Soniei îi plăceau metrourile astea, se simţea în voia ei şi ar fi stat toată ziua acolo. Iarăşi mă lovesc flashback-urile, îmi bubuie în cap cu sunete de jazz auzite de alte generaţii. Un cerşetor se aşază lângă mine, îmi cere o ţigară, îi spun că nu fumez, mă înjură, pleacă şi rânjeşte cu toţi dinţii îngălbeniţi şi sparţi. E un eşuat, un human failure în adevăratul sens al cuvântului. Într-un fel, şi eu sunt ca el, pentru prieteni sunt doar un dealer de mâncare, un eşuat în ale iubirii, o scoică lăsată pe malul unei plaje prea abrupte.  Îşi face loc prin mulţime, scuipă pe o roată, lumea se strânge în jurul salivei de parcă ar reprezenta tot sensul vieţii. Eu sunt dezinteresat, scot mp3-ul din buzunarul cusut cu stângăcie, pornesc la întamplare şi închid ochii. Kenny Loggins şi al său Danny's song. Sună bine, îmi strâng paltonul, adorm.
Când mă trezesc deja am trecut de staţia mea, cobor, iau metroul următor, cobor, ajung acasă, arunc cheile şi mă trântesc în patul nefăcut, rămân acolo două, trei, patru ore, nu fac nimic, nimic, nimic, mă gândesc doar la flashback-urile de mai devreme, devin prea insistente şi prea dese. În frigider găsesc doar salam şi o bucată veche de caşcaval, mâncarea mea e toată la Doru şi Maria. Mai văd şi o cutie de bere, o desfac, deschid laptopul, încep să colectez pozele din anii trecuţi, vreau să le şterg, nu pot, le închid, iau o carte din vraful lăsat lângă calorifer, aleg una, citesc, ochii îmi sar din cuvânt în cuvânt, obosesc. Îmi sun părinţii, telefonul e ocupat, se face noapte şi sunt prins din nou în garsoniera asta vopsită în alb.
Deschid geamul, plouă, un fulger loveşte o antenă parabolică şi sunetul se deformează ca un pumn de nisip călcat de talpa Soniei în vara când amândoi ne-am pierdut virginitatea după ce am băut numai Jagermeister într-un club plin de lumini dureroase. Sufăr de epilepsie, n-am voie să beau, dar aşa îmi deschid viaţa din carapacea dură. Fiecare zi e un un banal continuum, aştept să cred în ceva, religia e veche şi plină de prostii apocaliptice. Cineva-urile propuse de toţi prietenii le refuz, nu îmi place să descopăr lucruri noi. Câteodată privesc sertarul din dulapul scorojit, am acolo un tub de pastile cumpărate a doua zi după episodul Sonia. Ea nu ştie de astea, le-am ţinut ascunse ca pe un artefact din vremuri chinuite. Îmi face bine să le ştiu acolo, parcă aş avea mereu o cale de scăpare, un drum sigur ce-mi stă la dispoziţie.
Geamul încă e deschis, ploia se aude ca un răpăit de mitralieră din filmele vechi. La televizor sunt derulate imagini cu oameni morţi, aruncaţi în gropile comune, goi, slabi, cu bărbile lungi şi cărunte. În spatele lor sunt militari, în fundal, o pădure ce a îndurat prea multe. Lumea noastră a îndurat prea multe. Încep să râd, mă simt ca un hipiot lasăt în altă viaţă. Arunc cutia pe fereastră, e plesnită de zeci de picături, cade, un vecin înjură. Dau un telefon, sun iar la părinţi, iar e ocupat, adorm cu laptopul deschis pe un film vechi. Mâine poate e iar ploaie şi mai mult frig. Frigul mă face mai uman, mă face să simt bătăile inimii. Frigul mă îndepărtază de Sonia, îmi ţine mintea calmă. Şi atâta timp cât sunt calm, refuz să am încredere în suferinţă. Am încasat destule gloanţe încât organele mele interne sunt făcute din plumb topit. Corpul e plin de zgârieturi şi cicatrici rotunde. 

marți, 30 octombrie 2012

salutări din alte spații





 ploaia îmi exfoliază coastele
 lasă în urma cârdul de imagini mirosind a cald
 îmi strâng sufletul în cutii de carton
 le mut de-a lungul venelor până ajung în suflet
 acolo
 le las să putrezească înfășurate în cârpele
 folosite pentru ștersul geamurilor
 mama le spăla mereu după și miroseau a săpun făcut în casă
 acum totul s-a lovit de prezent cu o forță inimaginabilă venită din frică
 am o mână pe cana de lut ars
 plină de vin cafea sentimente transpuneri
 scenarii clasice și noi pagini umplute cu un scris mic de fată
 realizez pierderile

 într-un fel
 în jurul meu se aud tot feluri de cântece dispărute în timp
 fantomele sar se-mbrățișează săruta leneș disperarea
 am o frânghie legată de-un picior și barba ascuțită
 cuvintele mi s-au lipit de cerul gurii
 au gust de sânge stătut și țeava unui pistol mi se înfige în ceafă
 îmi rămân urme rebele părul e ud și împrăștiat în diferite direcții
 aud un cocoș cântând a treia oară
 dumnezeu fie cu mine
 m-am lepădat de lume printr-o grimasă absurdă

miercuri, 24 octombrie 2012

necunoașterea listelor



 
 
 nu știu
 am intrat într-o stare de hibernare legată de liste
 legată de oameni fluturi fără aripi
 coapse închise în cuibul lăsat liber de cocostârci
 sfinții și-au spălat fața cu mâinile pline de sânge
 am stat sub ei până când moartea s-a îmbătat
 doamne
 am pierdut listele cu nina cu toate cărțile aranjate
 pe raftul colorat în ceară
 mi-a crescut barba
 și am înnodat în ea fiecare lucru banal
 fiecare ceașcă de cafea din fiecare dimineață
 cu fiecare secundă spartă de timp
 acum
 acum nu știu
 
 m-adăpostesc sub umbra unei unghii
 îi simt oja scursă printre cuticule
 valuri neîncetate de amprente înfierate pe tendoane
 din frunzele toamnei nu a mai rămas nimic
 decât fumul unui trecut îmbuteliat
 în poze sepia alb-negru numerotate
 de la prima bătaie de inimă la ultima scrisoare tăiată
 m-am banalizat ca un simplu ceas ticăitor
 fără să-și miște acele oasele coapsele
 ochii mei rămân ficși spre cel mai îndepărtat punct galactic
 tu zici că ai obosit și că vrei în brațe
 unde unde unde unde
 e noapte și puloverul tău lălâu miroase a prune
 încă am scobit în sufletul tău
 un pat pentru doi
 
 nu știu
 am intrat într-o stare de hibernare soră cu melancolia
 pătura e strânsă în jurul umerilor
 ca o manta împotriva tuturor
 inspir expir inspir și mai adânc
 viața are un gust de vierme târât prin soare
 patul e cald și miroase a tine
 a liste nescrise
 dar pe care le știi într-un mod total aiurea
 și-atunci
 ce rost are să cunoști totul
 
 eu nu știu

miercuri, 17 octombrie 2012

mușcături smălțuite





 iarăși m-a mușcat nina de umăr
 în locul pielii am un tatuaj cu dinții ei
 perfect aranjați în ordine alfabetică
 de la stânga la dreapta
 de la dumnezeu la satan
 îmi pun comprese cu aripi pârguite
 frunzele toamnei deja sunt apuse vechi murdare
 pe spătarul zgâriat al canapelei
 atârnă leneș un ciorap rupt în dreptul coapsei
 e abur în camera asta mică
 tracy chapman îmi închide inima
 aud o bătaie două trei patru
 sună a pași goi lăsați pe plaja acoperită cu scoici

 undeva
 la o ușă îndepărtată de gurile sufletului
 se lovesc pumnii mici și strânși
 inelul zgârie lemnul stropit cu toate durerile
 gâtul sticlelor răsună ca un ecou al vieții
 taci sunete
 nu mai ciocăni
 acum cade o frunză de rodie
 se deschide dur zgomotos
 îmi simt camera violată de un parfum cunoscut
 cearceaful miroase ca un cavou lăsat deschis
 unde s-au adunat gutui nuci dovleci cămăși
 poze din era holocaustului tricouri rupte
 imagini cu paltonul roșu fluturând pe un pod anume
 mâinile ținute împreunate pentru o rugăciune în cuplu
 doare chestia asta inspirată din filmul mut
 dar e un timp și pentru moarte
 sau pentru trecut

 până la urmă
 îmi fac seppuku folosind
 ultimul fir de păr lăsat de nina pe agenda roșie
 tatuajele țipă spre amintiri
 lasă-mă lasă-mă lasă-mă
 închid ochii și văd alb
 și palme legate de funii vechi
 și copii întinși pe diguri
 simt culorile intrând în vene ca un drog râncezit
 îmi pierd ultima suflare
 am pe inimă o mușcătură lăsată de dinții perfecți

din anumite puncte de vedere, am dreptate



 
 
 
 mă oftică toată lumea
 metroul cu ochii încercănați și plini de cafea
 autobuzele pomii casele apartamentele vilele
 dumnezeu și cianura lăsată în nori
 toamna iarna vara primăvara
 sau în ce ordine vreți să citiți
 de fapt
 mă oftic și eu
 ca să am ce face
 sau ce mormăi ce scrie ce ce ce ce
 
 mă oftică ce-urile
 și aceleași greșeli ortografice
 adolescenții dezvirginați înainte de vreme
 mă oftică adulții sâcâitori
 mirosind a naftalină
 vinul se prelungește în mine
 și-mi lasă urme adânci grele
 pe fiecare nerv rid sau amprente
 îmi simt gândurile moleșite
 mă oftic mă oftic mă oftic
 
 mă oftică facebook-ul cu ideile lui întinse
 pe zeci și mii de gigabyți
 am o memorie închisă întinsă învinsă
 stau în fața unui laptop și mă oftic pe arbitrii
 pe fotbaliști pe iarbă pe fum
 frunzele sunt în toamna asta prea verzi
 nu vezi și tu
 culorile s-au căptușit
 sufletele mor tăcute
 nu mai renasc dom'le
 
 mă oftică glumele cu chuck norris
 sau cele cu bulă cu ițic sau cu africani
 încep să cred
 că mă oftică și urma parfumului meu de cadavru
 sau speranța de a aștepta un sms cu două cuvinte
 ori trei ori patru mesaje combinate într-un cifru
 mă oftică englezismele
 actually
 mă oftică generațiile noi
 vechiul deja a murit
 de oftică

luni, 15 octombrie 2012

criză de libelulă





 11:02

 miroase bine în cameră asta făcută din pene
 desfac un heineken mă joc puțin cu plasticul din capac
 am în buzunarul drept gumă de mestecat veche
 îi privesc piciorul înfășurat în muchii
 se aprind în mine blugii cămașa tricoul cu guns
 părul ud se lipește de frunte
 m-așez în balansoarul suspendat deasupra omenirii
 asta-seară îmi strivesc creierul
 de coapsa învăluită în cearceaf
 deschid geamul cu ceața sărutând toți pomii
 oamenii strigă și acum
 am respirat am expirat am inspirat
 sunt ca o frunză călcată de-un pantof
 patul tace televizorul tace muzica tace
 eu vreau să țip

 01:45

 încă nu dorm
 am ajuns la a șasea a șaptea sticlă
 timpul merge înainte
 privesc noptiera scrumiera
 cărțile sunt întinse pe marginea parchetului
 deschise la pagini aiurea
 douăzeci și șase opt șaptesprezece
 lovesc o libelulă apărută pe sânul stâng
 sânul drept hăituiește un vis
 o fereastră scârțâie tușesc vecinii
 mienuatul pisicii pocnit de degete sărut
 îmbrățișare îmbrățișare sărut îmbrățișare
 miros a bere și mi-e silă
 o trezesc și-ntind un pahar
 crede că glumesc și mă dă dracului
 trântește ușa

 07.38

 am o libelulă sub pătură
 îmbrăcată într-un tricou spălăcit
 s-a-ntors și privește cum dorm
 mă dă dracului
 adorm

miercuri, 10 octombrie 2012

fără sens





 poezia asta nu e pentru cei slabi de inimă
 sau pentru cei înalți cu cerul
 nu e nici măcar de dragoste
 sau oftări lacrimi tâmpenii colțuroase
 nu e nici de încredere neîncredere dezacorduri
 by the way
 nici despre mine nici despre lume
 nici despre durere
 idioți rămași pe gânduri
 poezia asta se clădește pe același cuvânt
 precum un vultur axat doar pe carne
 e ca un alfabet întors pe toate părțile
 și din el curg curg curg
 ramuri lăsate cu merele facerii
 scrijelește o barză la capătul cernelii
 privește un cer și mănâncă viermele
 înghite sucurile și plămânul ros de molii
 amin sau dumnezei
 înjurături lăsate pe culme la uscat
 satul se vede colorat în solzii balenei
 acum să tac

 sau poate nu
 cuvintele au un miros aparte
 de mâini pline de lipici și putrezime
 tot corpul lor duhnește a banal
 pe dealul rămas alb
 stau elefanți minusculi
 lovesc inimi lăsate la gunoi
 să te arunci de pe vârfurile cioburilor
 gonesc în sânge particule de halocinogen
 ai luat-o razna îmi spune un bărbos
 sunt ok sunt ok
 predau poezie pentru cei noi
 cei dintre noi
 cei în afara noastră
 să taci îmi zice viața

 un vers pică în capcană
 își roade unghiile stând singur
 suspendat pe coapsele bibliei
 adam se-nchină cu stânga și face semn spre cer
 poetul șef doarme încolăcind un șarpe
 poezia asta v-am spus că nu e
 poate nici nu o citiți
 dați-o dracu'
 nu e pentru cei închiși la minte
 destupă ceara și dispari
 azi
 lumânarea e prima viață
 s-au strâns toate curvele la poartă
 e casting la filme despre distruși
 droguri plăceri carnale alcool
 în față se înghesuie ridicolul
 mulți plâng puțini adorm
 stau la coadă și scuip pe fața blegilor
 am pornit fără întoarcere
 cap sau pajură?

 e totuna
 răul e mereu pe cant
 împreunează mâinile picioarele
 ține lumea în plină sală de nașteri
 și toți văd placente aburinde
 cum ies din trupuri ajunse în iad
 îmi vine să vărs toată berea
 toată credința totul totul totul
 asist la un portret de femeie
 modelat în bărbat
 lumea e închisă
 ca un cerc perfect
 să ne învârtim boilor
 să ne învârtim întruna!

duminică, 7 octombrie 2012

morning glory





 mă simt ca dracu'
 aseară am băut și mi-am spart venele
 în loc de sânge circulă în corp doar vodcă
 ochii sunt încleștați pe vechile poze
 vechile obiceiuri se reaprind în jurul
 atâtor universuri marcate cu numele tău
 ai plecat
 te-ai întors și iarăși ai plecat
 e un du-te-vino continuu
 inima mea nu mai suportă cuțitele înfipte atât de adânc
 sângerez tâmpito
 și azi ai uitat să iei pansamentele cu parfum
 stau pe balconul tăiat pe jumătate
 e o demarcație pe el
 între ziua de mâine
 și cea de ieri

 pun un picior pe dungă
 prezentul se desfată în mine
 cu aceleași simțuri obscure
 negrul se transformă în mai negru
 eram atât de aproape să te uit
 să îți uit paltonul roșu și ciorapii albi
 mirosind a caise coapte
 găsesc în șifonier cămașa verde
 iar încep căutările prin poze
 albume dosare clasate și închise cu super-glue
 pocnesc zalele din lanțurile coșciugului
 pe fruntea mea e desenată o cruce
 un spin din trandafirul pregătit pentru duminică
 îmi lovește vârful degetului
 donez sânge amestecat cu ură
 închid ochii
 respir

 adorm
 mă simt ca dracu'
 m-au lovit tramvaie și mașini de oțel
 primesc în plex durerile distribuite uniform
 ca o mașină de tocat mărunt
 iau un somnifer
 un pumn un tub
 lasă-mă-n pace Nina
 ai lipsit doar atât cât să sper

sâmbătă, 6 octombrie 2012

primul om



 
 mi-am pus sufletul în borcan
 asta după ce l-am spălat de fiecare crimă comisă
 am înfiletat capacul până când sticla
 a refuzat să mai țipe a gol
 știam că am o grămadă de timp acum
 să-mi pun viața în ordine
 să las fiecare scoică să cresteze pe sânii tăi
 ultime cuvinte aruncate sub valuri
 mâine miroase a negru
 deja e octombrie și cerul mugește a ploaie
 pe acoperiș
 luna e beată
 noi doi ne întindem cutele de piele.
 
 între timp
 am prins licurici de zi
 mi-am agățat ultimul vis de aripile lor
 doi dintre ei sunt tăcuți zboară doar în cerc
 pătratul e învelit în staniol
 și în borcanul lăsat pe verandă
 taci acum
 ține-mă de mână rămâi aici
 de ce ești aici
 acum
 mereu
 
 sufletul meu putrezește la soare
 s-au desprins din el păcate lumânări tămâie
 primele sărutări ultimele înghițituri de vodcă
 a doua zi de muncă la câmp
 și nimic
 nimic nu îi oprește descompunerea
 licuricii au început să plângă
 coboară pe capac
 leagă visul meu șchiop
 iar el se sparge în două
 patru opt șaisprezece
 trezeci și două de celule topite
 îți dau ție borcanul
 cu un suflet gol
 
 am rămas fără nimic
 mă simt învins și reciclez întruna sângele
 pozele mă absorb în timp
 am fost acolo
 știu fiecare bucată din trecut
 clișeele mi se par cuvinte și lucruri și imagini mari
 noiembrie va cunoaște
 primul om închis într-un borcan

marți, 2 octombrie 2012

azi nu sunt pregătit de alb



 
 cândva ziceai că îți e dor de mine
 sau poate îți era doar dor de norii fantastici
 iviți pe  cerul lăsat ca o lacrimă de dumnezeu
 dumnezeu nu plânge sau râde sau înjură
 azi
 lasă-mă să înjur
 să mănânc fiecare bob de pământ
 și să mestec nervii durerea
 naivitatea însăși
 tu mi-apari pe fiecare centimetru de sticlă
 înghit ultimul pahar de vin
 e alb și gâtul îmi cere apă
 sau salivă rămasă sub ultima unghie a lui septembrie
 azi e octombrie
 deci lasă-mă să respir
 prima gură de aer închisă din borcan
 m-am chinuit doi ani să aud
 și ultima frunză rămasă pe poteci
 azi nu mai vreau
 azi nu.
 
 și astăzi îmi zici că mă iubești
 ți-am înțeles ultima bucată de suflet
 deschid robinetul cu vise
 și mă arunc sub potopul de imagini
 m-au lovit în cap toate
 dar absolut toate greșelile dintre noi
 le țin acolo
 închise în mine
 ca un seif lăsat în plin deșert
 kilimadjaro e un simplu pas
 m-am cățărat atât de sus
 încât timpul îngheață și lasă ceasul
 să se dea înapoi
 dar tu
 tu astăzi îmi spui că mă iubești
 de ce timpul nu funcționează invers?
 
 și poate mâine
 după ce dorm cu ochii închiși spre ursa mare
 o să îți zic același lucru
 dar azi
 azi nu sunt pregătit de viață
 azi vreau să rămân în placenta femeii pline de alcool
 m-agat cu degetele rămase uscate
 și tot sângele mi se opune
 azi nu
 azi mai vreau să stau la căldură
 mamă

joi, 20 septembrie 2012

ascunderi


(poza  îi aparține Corei)
 
 
 sufletul e ceva lăsat sub plapumă
 stă la căldură și clipește
 ca o fată din filmările siropoase
 mereu las pe noptieră un bilet o singură pană
 un măr și o tavă cu prăjiturele
 încerc să-l scot din lumea lui
 seara când ajung acasă
 un păianjen își crește picii
 călătorind pe dealurile din cearceaf
 închid ochii și fac un duș rapid
 aud zgomote sufletul urlă
 ca o femeie în momentul perfect
 țipătul copilului se aude
 aburul din placentă coboară spre mine
 se sparg baloane se desfac sampanii
 sufletul rămâne cu ochii închiși
 adoarme acoperit de transpirație
 ca un giulgiu uriaș de lacrimi
 iarăși clipesc și din cameră
 se lovesc umbrele cu sufletul ruginit
 precum o doamnă îmbătrânită curând
 toate ridurile curg pe ea în râuri - râuri
 timpul s-a înfipt în rochiile și cerceii și rujurile ei
 a mai rămas sicriul lăsat de izbeliște
 sufletul închide ochii
 astăzi
 s-a ascuns destul de oameni.
 
 mâine
 un nou musafir se maschează
 ca o gheișă abia intrată în breaslă.

joi, 13 septembrie 2012

inhalări



 
 ți-aș fuma sânul stâng
 da știu
 e ăla tatuat cu o amprentă întinsă
 din dreptul sfârcului
 până sus sus sus lângă baza timpanului
 auzi acolo fiecare bătaie de inimă
 orice frântură din sentimentul meu
 bubuie prin vene
 tu închizi ochii și lenevești în fotoliu
 ai strâns peste coapse
 ultimul tricou pe care scrie marlboro
 în scrumieră se sting visele iubito
 și scrumul miroase a neîncredere
 
 de altfel
 cine dracului mai stă să numere cârdurile de ciori
 toamna încep să cadă primele ploi
 cerul e plin de becuri rămase aprinse
 unele se sparg și sfâșie și mușcă din el
 noi am rămas închiși în balcon
 tremuri toată și astăzi las aerul
 să îți acopere trupul
 pe sticla de cola lăsată în colț
 s-au lipit două muște cu aripile împerecheate
 peste noi doi se revarsă răsăritul
 și paul mccartney jazz
 fum scrum picături verzi
 acum dansăm prin balcon
 are geamurile zoite și ne arată strâmbi
 fiecare e îmbrăcat cu altă piele
 cumpărată din timp
 
 acum e târziu
 ai adormit întinsă pe mine
 am capul greu și mă doare ultimul centimetru din deget
 astăzi e o nouă zi
 în care ne luptăm cu plămânii
 îmi arunc carnea pe oase
 și plec pe străzile nemăturate
 
 mâine
 mâine îți voi fuma sânul drept


miercuri, 12 septembrie 2012

parc-aș iubi un pic



 
 parc-aș iubi așa puțin
 din sunetele frunzelor căzute
 se nasc emoții lăsate pe noptieră
 aud sufletele respirând
 în propriul lor sac amniotic e cald și tăcere
 vreau în brațe vreau în brațe
 în jurul meu al nostru al vostru al tuturor
 se nasc sute de copii cu această dorință
 sub bolta inutilizabilă a cerului
 privesc spre pomul uscat
 învelit cu o parte din coapsa ta
 miroase a prune și a toamnă
 nu așteptam acest lucru
 această manie împinsă spre moarte
 rămân lovit în prima vertebră
 și toate iluziile pocnesc în mine
 precum bobocii nenăscuți ai florilor de cireș
 
 sunt singur și încep să fluier
 mai ales când se lasă ultima fărâmă de răcoare
 pe năsucurile tale îmi așez palmele
 am ridurile mulate peste tine
 din noi curge fiecare suflet
 mutilat de iubire
 te urmez cățărat pe fiecare creangă
 sau spin sau frunză
 trec pe lângă mine sunete de copite
 copiii devin mici mici mici
 dispar sub greutatea singurelor cuvinte
 știute rostite atinse
 vreau în brațe vreau în brațe
 
 din fiecare implozie de idei
 mă-ntorc cu ochii spre răsărit
 aștept ultimul sunet cosmic
 un fâlfâit de pene lăsat peste coaste
 abia șoptesc
 c-aș iubi un pic sau un pic mai mult
 restul se înfiripă spre soare
 adorm pe aripa ta
 din zefirul purtat peste oameni
 tu țipi cu sânge
 acum te țin în brațele cuprinse de crize
 sunt aici.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

sunt o ființă tristă cu flashback-uri.





 versurile de aici respiră prin ele
 oferă oxigen perfect mai perfect decât dacă ai planta
 un pom în propria cameră sau în propriul plămân
 lumea fumează prea mult creații expirate
 tot aerul miroase a cadavru lăsat în genunchi
 am rămas eu și scrisoarea neterminată
 neîncepută neștiută
 simt membrele roase
 doi șobolani se plimbă peste cărțile de vizită
 praful a înghițit toate florile
 curg petale curg frunze curg ghivece
 pământul se înconjoară cu propria salivă
 și noi
 oamenii
 suntem bășicile sparte la întâlnirea cu cerul

 versurile de aici sunt goale
 au ecouri nelimitate lovite
 de zidul dintre a și b
 sau a și c ori d ori z
 plesnesc în capul meu cu singurele note muzicale
 auzite în nopțile pierdute cu sticla de vodcă
 erau mi-uri răgușite
 răsturnate
 învârtite sub limbă sub buric
 sub clarul de lună rămas liber pe banda stângă
 circulăm haotic spre moarte
 trecem prin tunele de versuri și versuri și cuvinte
 claxoanele înghit sunetul
 aud alb

 versurile de aici sunt simple flashback-uri
 pocnituri de imagini ca petele din fotografii
 nuduri închise sub semnături anonime
 toate degetele se înfășoară în cruste
 și macină macină macină
 frământă fiecare existentă din litere
 golesc paharul pe pământ
 morții au voie să bea vodca filtrată de pietre
 pământ rădăcini de cruci existențiale
 privesc toamna în ochi
 pe versuri se așterne grena-ul
 mă-nchid în căușul palmelor
 sunt minusculul punct
 de sfârșit.


marți, 28 august 2012

blasfemii ireversibile


play & read




 te-am spart? pot să te lipesc la loc?
 uneori aș promite că nu mă mai joc
 și pun mâinile la locul mâinilor
 picioarele la locul picioarelor
 ochii îi păstrez
 să privească pe sub ochelari
 mai ales atunci când răstorni paharul de bere
 ai o singură țigară
 învăluită în părul tău prins cu o scoică
 cred că am o nouă criză
 am nevoie de o îmbrățișare închisă
 între liniștea bătăii de inimă
 și boom-ul suprem
 îmi trec prin față zeci și mii de pixeli
 notați cu ultima picătură de parfum
 lăsată în mașină de spălat
 
 am degetele pline de lipici
 încerc să mă abțin
 undeva sigur e o greșeală
 de o lună mă abțin să nu plâng
 dar nici eu nu știu de ce
 mi-e teamă că mi s-ar sparge tot trupul
 și am încurca piese între noi
 mi-ar fi greu să am ceva din inima ta
 în coapsa sau creierul sau antebrațul meu
 m-am tăiat în năsucurile tale
 pe abdomen se formează litere
 litere litere litere
 Nina dispare
 apare și pulsează ca un quasar
 trec ani lumină ani normali ani extratereștri
 lasă-mă în pace
 încă lipesc bucățile
 
 mă simt că un Iona
 în burta timpului
 din fiecare piesă unită cu alta
 se formează o bucată mai mare
 și nu ajung la niciun rezultat
 trec secundele ca un zâmbet fugar
 din pozele tale
 fulgeră aici
 și ploaia se aude că un tropot
 ca un trup lăsat în putrefacție
 nu mai construiesc nimic
 o să ies în lume
 printr-o tăietură de bisturiu
 poate
 cine știe
 găsesc o clonă
 sau o alta

duminică, 26 august 2012

nebunul lăsat în paragină





 cu tocurile de zece centimetri
 lovesc în toate gongurile lumii
 se înalță fiecare șuierat spre abis
 cârd de ciori vopsite în note muzicale
 am în spate cocoașa nelipsită
 împletită cu paie și pântece noduroase
 din fiecare respirație
 se desprinde zugrăveala dinților
 am fost pictat cu un ochi închis
 și lumea ciocnește în cinstea
 înfrângerii privită de aceeași ochi
 încercuiți cu machiaj și ruj și buze
 și port-jartiere și țigări și scrum
 sexul miroase a otravă închisă
 măselele-mi scrâșnesc pentru ultima oară
 câteodată
 eu nu sunt nicăieri

 alteori
 parcurg distanțe fenomenale
 tânjesc după curvele înșirate pe bulevard
 cumva
 toată omenirea își masează obrazul
 de sânii lăsați și seci
 ai timpului travestit
 pe o banchetă nelipsită
 din peisajele mele
 doi îndrăgostiți își mușcă necesarul de sânge
 două iubite mimează o singură evă
 îndepărtez imaginea cu dosul mânecii
 aveam senzația de ciopârțire
 m-am rupt de mine
 și nimic nu mă oprește

 am fiecare parte
 desprinsă ca oglinda spartă din camera
 unde mi-am găsit morții
 ținând aceeași lumânare
 din cer se aud gonguri
 croncănitul portativelor îmi zgârie ochii
 tai în carne vie
 cea moartă îmi sărută destinul

 și cine zicea
 că nu sunt nebun avea dreptate
 nu
 eu sunt lovitura din stern
 mă scufund în disperare
 și las durerea în cadă
 cu venele acoperite de săpun.

duminică, 19 august 2012

am pleoapa în formă de fluture


 jam session cu Adelina Clondir




 (Radu)
 ți-e frig
 te-aș îmbrăca eu cu mine
 ne-am înveli cu pleoapele
 formăm ochiul ce înconjoară lumea
 bulgăre de nisip parcurs
 de la un cap la o coadă
 numai de nebunii însetați
 ne-am roti ne-am roti ne-am roti
 am înjura lumea în gând și în vise
 mi-aș ascuți fiecare simț în tine
 tu ai geme și ai răcni

 (Adelina)
 în fiecare urlet am pus un strop
 din nebunia noastră
 trupurile noastre împart aceeași membrană
 vibrează când e încordată de aerul sărat
 dacă m-aș dezlipi de sub tine
 aș fi un cer fără nori
 ori stele ori rămășițe de soare
 vreau să știu că ești lângă mine
 să-mi leg de tine toate

 (Radu)
 toate s-au legat între noi
 avem un cordon ombilical
 de douăzeci de centimetri
 trecem prin fiecare mililitru de sânge
 aceeași șoaptă împinsă în plăceri
 cumva
 am orbit în fiecare nerv din piele
 tu mă trezești și mă afunzi spre vechile dureri
 în valuri ni se leagă organele
 suntem niște cadavre distruse în orgasm

 (Adelina)
 adun fiecare zgârietură lăsată pe spate
 cu peticele de piele transpirată
 simt cicatricile coborând prin șira spinării
 și lovind în demisolul inimii
 am ajuns să iubesc degetele
 molfăind tricoul larg plin de nisip
 încerc să-ți fac urme pe ochi

 (Radu)
 închid lumina
 în scenă au rămas
 doar piesele dianei ross
 a trecut o vară și un val peste noi
 privesc oglinda
 odată
 tu erai o retină simplă
 și eu
 o pleoapă în formă de fluture

sâmbătă, 18 august 2012

cu drag



 
 pentru scriitori
 numai de bine
 călăuzesc din cuvintele lor
 lumi întregi
 generații răzvrătite
 fără trecut fără viitor
 cu șlițul deschis ca un bulevard
 rămas intoxicat
 de la ultimul concert rock
 plin cu bere și bere și bere
 și bere.
 
 pentru visători
 vise lungi și deocheate
 aveți în voi simfonii uscate
 orice glas auziți pe mare
 lăsați-l în pace și închideți ochii
 urniți-vă picioarele
 și întindeți-vă pe spate
 răstigniți ultimele imagini
 pe poarta babilonului
 un foc se naște
 mascați-l cu alt chip.
 
 pentru curve
 toate sărutările posibile
 din neiubirea voastră
 s-a lăsat tăcerea
 și lumea e doar un simplu geamăt
 o singură partidă de sex
 fără început și fără sfârșit
 un cerc închis în propria lui viață
 monotonă și lucioasă
 ca un scuipat.
 
 pentru oameni
 nimic nou
 o viață lovită de alte vieți
 vagoane prinse la mijloc
 în trenul cu opriri doar la stația cimitir
 prin compartimentele voastre
 sar copiii și sufletele
 țipă în cea mai cruntă nebunie cosmică
 
 
 pentru sfinți
 doar iadul.
 

miercuri, 15 august 2012

biblică



 
 
 adam și eva
 aveau un măr
 lăsat să crească
 cu susul în jos
 ca un păr despletit
 din vocea lui lucifer
 
 sosea toamna
 ei doi priveau șerpii
 încolăciți în orgasme scârboase
 ciocăneau fiecare ou
 și le fierbeau în sabia de foc
 a arhanghelului beat
 dumnezeu juca barbut pe bani
 cu fiecare viață
 scursă din rai
 sub formă de scrum
 
 și din fiecare coastă nelinsă
 de câinii înghețați
 se nășteau oameni tremurând
 aveau placenta aburindă
 le creșteau aripi
 până în dreptul gleznelor rupte
 aspirații îngenuncheate
 erau trași înapoi de fum
 cain lovea animalic
 în tot sângele uscat
 să te duci dracu'
 îi strigau abel și seth
 și toate semințiile lumii
 
 acum
 dumnezeu fumează pipe lungi
 se scarpină în fund cu toate păcatele
 și-a cârpit mantia și a lăsat-o la gunoi
 se întoarce la masă
 și pune corul cu oameni rugându-se
 
 ...
 
 apoi
 închide ochii
 lumea e singură.

marți, 14 august 2012

un acordeon pe scări



 
 astăzi
 vreau măcel în scenetele din parc
 pe undeva se ascunde lumina din fiecare suflet
 panoramă deasupra băncilor umplute cu scrum
 leagănele scârțâie din orice za neunsă
 acordeonistul beat molfăie colțuri de pâine
 te am pe tine învelită
 în fiecare fum întors spre nemurire
 și draci dansează dansează dansează
 captează sunetele oranj
 în pungile de nisip pline cu valuri
 
 cucuvelele aterizează pe spinările șoarecilor
 cumva
 toate secretele lumii se înlănțuie în jurul femeilor
 îmi întorc privirea spre burduful cu note uscate
 sunt întinse peste trupul tău
 într-o baie de soare încheiată
 cu sutienul grena învârtit pe sârma colorată
 veche pasiune lăsată în amintirile filmate în creier.
 
 și prin camerele deschise
 privesc apusul răsăritului de soare
 în minte se lovesc clapele și notele și mânecile
 un amator atinge acordeonul din colțul scărilor
 din el se desfac pături pături
 rămân umbrele însângerate din coapsele tale
 închid o ușă
 toți mușchii mi se transformă în transpirație
 îmi creionez pe frunte ultimul dicton
 finis vitae sed non amoris
 e îmbâcsit fiecare cearceaf cu tâmpenii
 cărbune de creion zgândărit cu dinții
 am sfârtecat în sfârșit
 pânza sigilată cu buzele
 
 să petrecem acum îi spun durerii
 iau treptele în brațe și desfac o notă
 cade precum un măr copt lovit de toamnă
 aud în mine numai nina nina nina
 e plecată durere lasă acordeonul în brațele scărilor
 mă-ntorc peste o viață.
 
 

vineri, 10 august 2012

oricine ai fi, gândește-te că ai intrat într-un cimitir




 inscripție din Sighișoara 

 mi-am inspirat ideile cu tine și am născut coloși
 prin pântecele mele rămăseseră sfâșiate
 cozile crocodililor bocanci din război
 batistele scorțoase pline de salivă uscată
 răspândeam în aer miros de fotografii vechi
 toată lumea mișca pământul
 în sensul invers al ceasului
 timpul stătea ca un simplu ac
 suspendat în zborul neființei
 din munți cobora vântul tăiat cu briciul
 jurnalul de călătorie mustea de fiecare petală
 m-am răsfirat în fiecare picătură de ploaie
 cu durerile pocnind din nori.

 mi-am înscenat crizele prin culori dureroase
 pe umărul stâng am lăsat curcubeul
 conturat de buzele tale cărnoase
 sub piele se multiplică orice sentiment
 respir încet deranjez fetusul osificat
 sub propria lui greutate abisală
 mi-au pârâit genunchii pe treptele mănăstirii
 scări desprinse din neputința omului scuipat de dumnezeu
 pe cer gonesc umbrele violate
 am în gură fiecare sfârc mirosind a tine
 îți tatuez în interiorul buzei
 rugăciunea rostită invers
 îngerii zboară spre iad
 cântând în beție.

 și fără tine
 am asistat la nașterea colectivă
 a pandorei înarmată cu sulițe
 îmi las crucile și sicriul să cadă
 iau un simplu ban și mă înec cu pământ
 în ultima suflare șopteam o literă
 agățată de stabilopozii omului din mine
 și tu lăsai impresia celei de-a doua veniri
 apocalipsa m-așteaptă
 răsucind o țigară din frunze de nuc.

sâmbătă, 4 august 2012

memento pentru nina





 să-mi zgribulești inima prin oase
 miroase aici departe
 a brad și fum învârtit
 sub fiecare sfârc de stâncă verde
 mai devreme a tunat
 cu singurele întâmplări urâte din soare
 mă-nghesui în vagonul de marfă
 orice scârțâit sună precum clopotele
 lovite de marmură.

 să dai de mâncare cerberului
 eu mai întârzii sub copita de drac îmblânzit
 suflet alb cu ochii închiși
 mâine las totul baltă și te aștept
 legat de banca 13
 o port fiecare centimetru
 din tricoul tău cu imprimeu satanic
 mă vei recunoaște
 după buzele smulse
 din zâmbet.

 să nu uiți de oasele genunchilor
 coapsele ar fi doar carte întreagă
 și toate îmbrățișările s-ar termina în tăcere
 afară e ploaie crudă
 lumina închinată în lungi și molcome versete
 am sub suflet cuțite ruginite
 înfipte în fiecare capăt de coastă.

 p.s.
 mi-e dor de tine!

luni, 30 iulie 2012

știu că toamna se întorc visele



 ~jurnalul unui epileptic~ 
 
 
 știu că visasem cu tine fiecare val din mare
 picăturile se izbeau de noi
 le simțeam în piele
 fire contorsionate și reci
 mă-mbratisai cu toate degetele
 toate furtunile se abăteau peste nori
 jurasei să aperi iluziile marcate cu sânge
 plajele miroseau a scoici putrezite
 în talpă rămăsese prins nisipul ud
 se hrăneau coșmarurile
 începuseră să-ți devoreze gambele
 coapsele jumătate din tricou
 erai neagră
 mai neagră decât fiecare val spart de pietre
 eu deja plângeam
 
 am clipit cât pentru o vară
 peste noi s-a lăsat nisipul ca o pătură caldă
 îmi șuierau urechile a vânt
 tăcerea ta lovea în suflete
 rămăsese o singură bătaie de inimă
 ascunsă pe sub stâncile gri
 în față norii deveneau convulsii interminabile
 îmi tremurau mâinile și te căutăm după parfum
 priveam ploaia așteptată
 tuna peste mare
 marea mugea
 venea călare pe munți sărați
 am închis cartea
 foile rămân negre
 
 m-am învelit cu primele frunze
 oasele scârțâiau
 am încercat să mă mișc fără zgomot
 tot sângele meu era la olimpiadă
 mușchii au refuzat durerea
 priveam bucata de apă și în minte
 apăreai îmbrăcată cu pielea mea
 fiecare nerv se scălda în halucinații
 aveam în palmă scrijelit
 acum e deja mâine
 mai e puțin până la toamnă.

vineri, 27 iulie 2012

să vezi lumea printr-un ciob întreg





  confesiunile unui psiholog
 
 câteodată
 visez că am unghii și artere uriașe
 privesc icoanele distruse
 unele au mii de ani vechime
 eu mă simt precum un singur diavol
 cu sângele revărsat peste dinții tociți
 de la rosul lemnului
 sicriele au început să nu mai aibe găuri
 mai demult stăteam călare pe cruci
 priveam văduvele de război
 bătrânii copii bărbații
 plecau plânși și negri
 lăsau în urmă lor pământul zgârcit
 cu propriul lor pământ
 începeam să mă bucur cu fiecare pas
 săream din inri în inri
 până ajungeam la fața descompusă
 de frig și moarte
 rămâneam acolo cu orele
 zilele lunile
 priveam fiecare vierme cum își face cuib
 începutul unei noi vieți
 primul fir de iarbă ajuns la lumină
 atunci plecam
 
 mă-mbatam cu oamenii
 ei nu mă cunoșteau și priveau rușinați
 îi observam prin carne
 vedeam fiecare coastă cum se unduiește
 precum o mare plină cu oase
 scuipate de rechini
 după micul dejun
 oricare dintre ei era în stare să îmi spună
 începutul vieții de la sfârșit
 am adunat în mine atâtea sentimente costumate
 ca la o petrecere de anul nou
 în care sunt ultimul invitat sub vâsc
 abandonez fiecare suflet
 pun o oglindă în fața lor
 și ei continuă să vorbească
 îmi strâng straturile de piele
 și mă arunc sub copaci
 
 fiecare creangă îmi e martoră
 am jurat să nu spun minciuni
 mă lupt cu fiecare nerv din creier
 privesc în urmă la oameni
 erau singuri în interiorul lor
 cunoscuseră iubirea la suprafața căii lactee
 n-aveau nicio idee despre religie
 se închinau ca proștii
 și pe urmă înjurau de sfinți
 sau de diavoli
 
 numai eu știu câte suflete
 m-au chemat să cunosc adevărata credință
 cea a morții tăcute.

luni, 23 iulie 2012

viață în viața moartă






 astăzi îmi confrunt fiecare celulă din mine
 cu ultimele amintiri
 mă chircesc în pat și las melodiile
 să îmi inunde spațiul
 rămân fără aer
 și atunci completez puzzle-uri
 cu aceleași cuvinte și aceleași trăiri
 îmi sparg măselele și le prefac în fiecare înjurătură
 moștenită din vene și oase
 până când cerul se transformă într-un loc al crimei
 dumnezeu e înjunghiat în fiecare camera a inimii
 eu râd și mă întorc pe cealaltă parte
 doar atât îmi permit
 mă simt precum un bolnav
 în ultimele respirații.

 cândva
 credeam în sfinți
 priveam fiecare pictură din biserica umplută cu fum
 tânjeam după minuni
 care nu s-au arătat niciodată
 am privit un om spânzurat
 lumina lunii era cadrul perfect pentru incantații
 am zgândărit în pielea lui
 cuvinte fără înțeles
 eram în transă și ultimii mei nervi
 m-au lăsat să plâng
 țineam în palme sângele meu.

 astăzi am rămas întins peste cearceaful rupt
 privesc în urmă și mă văd copil
 unde era dumnezeul vieții?
 poate că moartea i-a luat-o înainte
 și de atunci am rămas fixat
 pe ideea de suferință
 așa că mă întorc la frânghia lăsată goală
 mă simt precum un bolnav
 în ultimele respirații
 dinaintea altei vieți.

vineri, 20 iulie 2012

scrisori pentru (ne)fericirea mea





Red Hot Chili Peppers - Snow (Hey Oh)
   
 Asculta  mai multe  audio   rock


 dragă c
 refuz să îți trimit sentimentele în rânduri
 mi-am obosit fiecare nerv și mi-au plesnit venele
 tu încă ești departe
 și încă miroși a mere caramelizate
 astăzi am moțăit în patul de toamnă
 ascult fiecare piesă din zecile de momente
 petrecute cu tine
 mai desenez câte un gând cu ochii căprui
 îl împăturesc și îl ascund sub saltea
 ieri căutam crizele
 îmi umpleam capul cu fiecare poză
 în care noi priveam răsăritul.

 cum să-ți zic c
 sunt bine sănătos
 mă-ndrept spre o înmormântare ciudată
 în față se lovesc copitele
 de coastele mele înnodate cu bucăți de carne
 toți caii îmi nechează în creier
 încep să înnebunesc
 aștept iarna
 ușa e proaspăt vopsită
 cu o cruce ciobită
 cheia e agățată de frunzele bradului.

 c
 a trecut prima săptămâna de soare
 de azi simt o inimă lângă plămânul stâng
 oamenii se uită tot ciudat la mine
 dar prefer să zbier când ajung acasă
 tu m-ai fi înțeles
 dar viața e despărțită de destin
 cândva
 vom reuși să ne privim când plecăm.

 draga mea c
 e vară și căldura se așează peste mine
 precum târfele deghizate în oameni
 am fost în vizită la ultimul meu spital de nebuni
 camera mea era distrusă
 pictată în alb și fără niciun desen
 sau rând scris
 medicii de acolo mi-au spus
 că sunt un tembel.

 deci c
 ceva în mine a devenit un uniform cor de erori
 simt un glonț atingându-mi cerul gurii
 și țeava  caldă
 miroase peste tot a foc
 am mâna înfășurată în jurul unui pistol
 ultimele cuvinte îmi vâjâie în cap
 mi-ar fi greu să zic adio
 dar crede-mă
 că la revedere e prea dureros.

marți, 17 iulie 2012

cine sunt eu să îți fur poveștile?



 
 nu mai mi-aduc aminte
 era dimineață sau seară
 oricum
 era o zi lăsată în memoria mea
 precum un fir din ghemul Ariadnei
 auzeam fiecare pas din mersul tău
 mai știu că ploua
 cu frunze de aur din mărul lăsat deschis
 ca un seif proaspăt jefuit
 timpul se limitase între două respirații
 la colțul blocului
 o bătrână privea pofticioasă
 la bucata de covrig mușcată de o pisică.
 
 clipeam în neștire
 pe spate simțeam dungi umede
 lăsam fiecare nerv din mine să se închine
 rugăciunea cea de pe urmă
 uram un bun-venit femeii cu glugă
 și buze putrezite
 îmi înșfăca ultima rămășiță de suflet
 priveam în gol
 iar golul începuse să se lumineze
 cu întuneric brăzdat de râsete diavolești.
 
 pe un perete am recunoscut masca
 purtată de tatăl meu
 erau acolo săbii armuri și buzdugane ruginite
 în sângele meu clocotea durerea
 mă înghionteau sunetele clopotului din sat
 aveam fiecare coastă spartă în trei locuri
 bocete ale mamei
 și norii se închideau ca un capac de sicriu
 peste lume.
 
 dar eu
 eu mi-am prevăzut moartea
 mai stăteam câteodată la povești
 până seară târziu
 și-acum
 se răzbună pentru basmele furate
 am plagiat moartea și viața
 le-am încurcat
 trăiesc sau mor sau trăiesc sau mor
 ruleta rusească e inacceptabilă
 prefer totuși
 un sicriu cu spini.

duminică, 15 iulie 2012

11. Așa să ne ajute Dumnezeu



 
 soarele crispat
 în imperfecțiune
 mirosim vechiul

9. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotrivă aproapelui tău.



 
 și cine spunea să lansăm
 lampioanele în cea mai lungă noapte din an
 tu alergai cu părul învârtit
 în fuiorul vântului
 îți murdăreai tricoul
 lăsai sufletul nespălat două-trei zile
 se umplea de praf mincinos
 eu încercam să îl curăț
 mâncăm toate merele din coș
 sperăm la învierea învierii
 o coastă albă începuse să-mi crească
 în loc de crucea cu păcatul strămoșesc.
 
 între noi
 se despărțeau continentele
 priveam îngrozit cum tu deveneai neagră
 galbenă verde roșie
 nu îți mai auzeam respirația
 mă îngrozeam la gândul că noi
 rămânem un trecut
 viitorul nu trebuie privit în urmă
 mi-am scrijelit pe rai
 coapsele tale mirosind a prune
 în fiecare dimineață
 privesc și tac.
 
 acum stau într-un pat de spital
 îl am coleg de cameră pe Sisif
 Dumnezeu e la reanimare
 și Iisus
 la terapie intensivă
 m-au părăsit toți
 îmi continui opera de mințit
 pe cearceaful alb
 mirosind a clor
 până acum
 am convins lumea de nevinovăția mea
 am jucat pe degete
 o piesă de teatru
 cu păpușile făcute din șosete cârpite
 eu nu sunt nebunul de care vă spuneam
 și toată viața mea e o minciună
 păcat că nu v-ați prins.
 
 înșir păcatele pe tăblia de plastic
 alea iacta est
 nu e așa, moarteo,
 că viața e cel mai grav lucru
 ce ne desparte de mântuire?

vineri, 13 iulie 2012

7. Să nu fii desfrânat.



 
 golește paharul de fiecare picătură
 rămasă lipită cu buzele
 astă-seară tratăm vinul roșu cu respect
 și închinăm fiecare înghițitură
 în cinstea erorilor
 curvelor curvarilor morților
 familiei durerii suferinței
 și în general
 tuturor oamenilor decimați
 nu de război
 ci de destin.
 
 și-acum
 caută un lăutar cu sângele gras
 lasă-l să scârțâie vioara
 întinde-te pe fața de masă arsă cu țigarea
 se-adună muștele ca la un festin roman
 nouă nu ne pasă
 să bem în cinstea nopții
 și în moartea vieții.
 
 plecăm spre casă urniți
 avem fețele lungi și capul greu
 sprijinul nostru e însăși lumea
 privește
 țin pământul în mâini
 cu tot ceea ce înseamnă el
 te țin și pe tine în palme
 ai rămas aceeași
 și te-ai schimbat în fiecare secundă.
 
 am îmbătrânit încercând
 timpul se repede înainte
 ca un tren fără frânele de urgență
 lovește în fiecare om
 eu mă resemnez
 scot din sân
 sticla cu vin de la tatăl meu
 parcă mi-e dor de alte vremuri.
 

miercuri, 11 iulie 2012

4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.



 
 e duminică
 tu nu știi să mai numeri orele
 secundele se învârteau în cerc
 clepsidra murmură parfum de mare și plajă
 astăzi voi sta să te privesc îmi ziceai
 îmbrăcată doar cu tricoul verde
 se loveau între două bătăi de inimă
 poze reale în alb și negru
 culorile nu trebuiau inventate
 iar timpul -
 nici atât.
 
 mâncăm pe jos din boluri cu desene gri
 am pierdut noțiunea de eu
 sau noțiunea de tine
 un noi s-a format între pereții rotunzi
 din pătratul vieții
 credeai că rămânem blocați sub soare
 dar norii închideau ochii îngerilor
 spre noi se adunau aburii din tămâile morților
 astăzi primim suflete
 croite prea larg
 pe tine te roade unul la călcâie
 trebuie să te obișnuiești cu el
 eu îl strâng de două ori în jurul trupului
 oamenii prezenți
 au uitat duminica
 ziua familiei renăscute.
 
 tu pleci cu barca lui Charon
 rămân pe mâl și îți fac cu mâna
 cealaltă e ocupată cu un capac de sicriu
 și coasa tocită
 gluga mea flutură în vuiet
 privesc lista scrijelită cu bucata de cărbune
 ultimul e Dumnezeu.
 

luni, 9 iulie 2012

8. Să nu furi.



 
 lasă cearceaful cu stele rostogolite
 pe patul înfundat cu mirosul dimineții
 se plimbă umbrele noastre prin cameră
 deși noi nu suntem acolo
 ne urnim sufletele cu greu
 spre barierele din raiul necunoscut
 de îngerii căzuți.
 
 mi-e greu să văd porțile încuiate
 în centru este mărul tăiat
 am început să defrișam pădurile terestre prea repede
 lăsăm loc păcatelor să populeze
 toate sentimentele încordate
 precum crupa unui cal în viteză
 mă iei de mână și lași aripile
 să cadă peste stânci
 privim grădina lăsată în paragină
 și toate florile sunt călcate
 cu dungă peste prima petală.
 
 în mijlocul inimii
 era un singur măr putrezit
 am mușcat din el și am lăsat zgomotul
 să-mi împuște timpanele
 cunoașterea are miros rânced și vechi
 scuip semințele în praful din cimitir
 mă doare sufletul
 dar trec mai departe
 încerc să încui ușa camerei
 dar cheia nu mai e la locul ei
 parcă uitasem să văd realul.
 

 perdelele sunt prea albe
 pentru a rămâne în trecut
 cheia e furată de cine nu trebuia
 poate o să devină o locuință a suferinței
 nu-mi pasă
 

sâmbătă, 7 iulie 2012

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.




 ascultă-mă
 îți spun să cauți durerea
 prin cele mai ascunse văgăuni polare
 nu uita să ai la tine
 pieile de drac sărutate de îngeri
 prin ele vei vedea răsuflarea mea
 cea de pe urmă
 o să-mi citești pe buze
 cuvintele închise în pietrele din inimă
 vei plânge atunci
 acum
 acum să râzi cât mai poți
 sau cât mai suporți
 sunt puncte de vedere ciudate
 folosite pe scări de lemn
 de opinie
 de încredere
 de renunțare.

 ascultă-mă
 mâine o să fie un nou răsărit greșit
 toate astrele se învârt prin același eu
 și aceeași tu
 și nimic nu oprește vântul
 duminică voi rămâne o stană de piatră
 vor crește licheni păduri tropicale
 șopârle păsări și versuri
 îți voi dedică o carte
 în ultima clipă a morții mele

 ascultă-mă
 nu mai ciopli aripile fluturilor
 cât să mai suporte și ei
 desenele curbate de barba mea
 i-ai adus în pragul disperării
 și viața a început să pară
 doar o zi
 sau două
 lasă în urmă praf flori mov
 iar toate visele mele
 se prăpădesc odată cu ei.

 ascultă-mă
 eu nu sunt unicul tău dumnezeu
 dar sunt cel care te iubește mai mult

joi, 5 iulie 2012

10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.





 odată
 eu am omorât un om
 i-am sfârtecat inima până când sângele
 a uitat direcția din vene
 s-a speriat și a consumat oxigenul liber
 plămânii s-au înecat în propria suflare.

 i-am deschis pieptul să îi văd sufletul cum se scurge
 era o slabă licărire
 pâlpâia precum lumânarea de la căpătâiul mortului
 cu ceară topită scurgându-se pe sicriu
 era în mine speranță și durere
 așteptam să țin în palme
 de ani întregi minunea lumii
 minunea vieții și a morții
 minunea tăiată din divin.

 unghiile îmi erau rupte din carne
 sângele mi se lipise de păr buze
 palme coapse față
 era acru și cald
 iar trupul rece se transforma
 într-un cocon cu aripi îngerești
 sufletul rămăsese prins în gât
 ca o felie de măr tăiată bucățele
 și înghițită prea curând
 am început să plâng
 țineam pumnii strânși în jurul inimii tăcute
 degeaba  aș mai spera la șanse vechi
 noul e format din perfecțiune.

 odată
 eu am omorât
 un înger

marți, 3 iulie 2012

5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.



 nu eram un oarecare
 mi-era rușine să le zic alor mei
 despre întâmplările șoptite sub inima mea
 plecam în fiecare vară să vânăm
 borcane pline cu compoturi de caise
 ne deschideam gurile pentru a nu ne spune nimic
 mâine seară o să miroasă în casă
 a dispariție înceată
 și într-un colț
 unul din noi va plânge
 indiferent de vârstă
 indiferent de nume
 indiferent de orice lucru
 neelementar din prisma vieții noastre.

 și totuși
 mâncăm la aceeași masă
 povestim aceleași destine împletite sub noduri
 calcaroase noduri existențiale
 ne îmbrățișăm în taine cioplite sub rugi fierbinți
 în satul meu natal miroase a vechi
 și a iarbă uscată
 iar eu
 eu miros a părinții mei
 a sânge și sudoare și dor
 și iubire și înfrângere și gust de cireșe coapte.

 acum
 acum miros doar a rușine
 și spaimă lipită de gratii
 mă lupt cu obsesiile fonetice
 în spatele casei o aud pe mama cum plânge
 îl aud pe tatăl meu lovind cu sete
 o nicovală zgâriată pe mijloc
 aud trecutul și restul rămas în mine
 și nimic nu aduce înapoi
 clipele.

 dați-mi
 vă rog
 o clepsidră întoarsă!


marți, 26 iunie 2012

2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.




 gândește-te la mine
 ca la o carte citită vara sub soare
 tolănită precum o pisică egipteană
 la picioarele sfinxului
 devorează fiecare pagină și uită totul apoi
 lasă coperțile rigide
 îndoite la colțurile pictate cu negru
 oftez în prefață
 dar tu uiți să citești foile astea
 le strivești sub altele mai interesante
 mai ales în capitolul șapte
 cel despre împungerea inimii cu ace de seringă.

 gândește-te la mine
 ca și cum te-ai gândi la aer
 ți-am acaparat plămânii și îmi vine greu
 să ies din ei
 mă strâng în dreptul coastelor
 am lăsat niște zgârieturi ciudate pe limbă
 și sângele se revarsă peste mine
 eu gustam și mă lăsam expulzat
 și tras înapoi
 mă respiri încordată
 până la finalul vieții.

 gândește-te la mine
 precum la o icoană pictată cu degetul
 nu am cruce în spate nici spini pe frunte
 dar înghit loviturile de bici
 și las genunchii să plângă peste pietre
 mă grăbesc să ajung la durere
 tu ești acolo
 mă ridici și-mi speli mâinile
 de păcat
 apa s-a colorat în bleu
 nu mai sunt regele prăfuit în oase.

 gândește-te la mine
 și întoarce timpul
 o să am o discuție între patru pereți cu el
 mi-a furat secundele oferite ție
 și acum
 sufletul mă ceartă c-a albit prea repede

luni, 25 iunie 2012

6. Să nu ucizi.





 cobora străzile plin de cărți
 avea lipite pe piele file umplute cu cerneală
 sufla greu alergase kilometrii de pixuri
 și stilouri și creioane
 desenase tunetele și ploaia
 curgea sângele amestecat cu vin roșu
 mână stângă se continua până la la apusul cărămiziu
 soarele se mula pe o lamă de oțel
 tăiase hârtia cerului și aceasta țipa
 prin bufnițe
 îngeri deghizați în animal de pradă

 zburau cuvintele pe străzi
 îndrepta lama tocită spre fiecare mișcare
 fâlfâire ciocnire bubuire
 lăsa în urma lui cadavre mirosind a nou
 precum volumele despachtate în sala de lectură
 era sigur de moartea morții
 căuta un loc să se ascundă și să bea
 hârtiile se dezintegrau în fâșii de sânge
 dar el alerga gol
 spre banca din spatele parcului
 mânjită cu amintirile sărutului neîntâmplat
 are în față imagini și emoții
 are în spate dezamăgire și noroi.

 cade în genunchi și urlă
 se zgârie pe braț cu unghiile roase
 cuvintele se-așează în versuri ordonate
 e o-nmormântare simplă
 plouă în coșciugul de hârtie
 florile dispar sub cerneală
 iar el
 Poetul
 respiră prin moarte
 vechile trăiri netrăite

miercuri, 20 iunie 2012

3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.



 
 
 simțeam pe sub piele fluturi cu aripi pătrate
 se înghițeau unii pe alții
 și apoi rodeau din carnea mea
 ieșeau la suprafață în stoluri gândite
 grăbite gonite găsite
 astăzi am spus adio ultimului reprezentant al speciei
 colorat în crem și amintiri
 o să mă învelesc cu cearceaful aspru
 o să păstrez mirosul rânced al nașterii
 unor imagini diluate sub lumina nopții
 iau pauză de la orice activitate
 mă reprimesc în creier și-mi acord medalii de onoare
 am supraviețuit fără trup
 un timp de zile
 
 și nimeni nu știe să-mi numere erorile
 durerile copilăria
 am strigăt la crucea unde mi-am înmormântat prima iubire
 și mi-a răspuns precum unui creștin lăsat în paragină
 auzeam clopotele din templele budiste
 cum se sparg și rămân acolo
 vibrând emoții din alte ere
 mă scufundam în gange și în brahmaputra
 antrenam după degetele mele
 cârduri întregi de vise moarte
 mușcau din spatele meu
 eu rânjeam precum un diavol scăpat din rai
 
 acum mi-aduc aminte că am îmbătrânit
 îmi fac mâncare de post și mă-mbrac în negru
 car după mine pălăria unde pun bilețele
 cu toate păcatele făcute și nefăcute
 gândite sau lăsate la soare
 sunt știrb în inimă
 și asta se simte cel mai rău
 l-am uitat pe Dumnezeu
 așa cum am uitat și fața ta.
 
 azi las ultimul fluture păcătos
 să iasă din mine
 e o-njurătură despre ceva ce nu poate fi rostit
 se leagă de viață și atât.